Cea mai simplă și mai bună prăjitură cu ciocolată.
Uitați de spuma de albuș care nu are voie să cadă de pe tel. Mituri.
Într-un bol mare amestecați 3 1/3 căni de făină, 1 1/3 căni cacao, 3 căni de zahăr ( eu am folosit zahăr nerafinat, jaggery în engleză, panela în spaniolă, care are o aromă de trestie), 1 lingură de praf de copt, 1 linguriță de sare, 12 uncii de unt (uleiuri vegetale solidificate fără hidrogenare), 3 căni de lapte bătut, 1 linguriță de esență de vanilie, 5 ouă. Turnați amestecul în forme tapetate cu pergament sau unse și date cu făină, și îl coaceți în cuptorul preîncălzit la 350 F, timp de 50 de minute sau până scobitoarea iese uscată.
Nu știu dacă aș putea să reproduc preparatul fără măsurile americane, dar nu am apucat să pozez rezultatul pentru că a fost consumat cu repeziciune…
În loc de urări, bucurați-vă de acest cântec și de vestea lui:
Când înflorește levănțica, e timpul să umpli pupitrul cu săpun de casă.
Am descoperit aici o întreagă tradiție a “soap-makingului”, ca de altfel tot felul de meșteșuguri vechi care cunosc o resurgență fără precedent. Corporatiști mergând la serviciu cu fuse antice și fuioare de angora ascunse în servietă, torcând cu mâinile ascunse sub mese în timpul ședințelor plictisitoare!
Contabile cu războaie de țesut instalate în living, nu ca decor, ci cu suveicile gata de lucru!
Conversații la cocteiluri despre fire “de designer” toarse manual , lumânări parfumate cu fitilul de bumbac împletit, făcute în cuptorul cu microunde; jardiniera cu ierburi aromatice proaspete nelipsită de pe pervazul ferestrei de la bucătărie.
O suprasaturare cu produse de serie împinge tot mai mult americanul urban spre deliciile farmingului.
Sătui de ardeii ceruiți de la supermarket, vecinii mei, manageri de club, își cresc ardeii chilli în sufragerie, la fereastra dinspre sud. Culorile lor calde înveselesc atmosfera casei, iar salsa preparată cu ei de iscusita Maribel e o simfonie de arome.
În căutarea soluției urbane civilizatoare, a confortului maxim, trecem cu vederea războiul de țesut, fusul sculptat, copaia de lemn, prundișul rîului, mărul pădureț, calul sălbatic, sau le vindem pe nimic și cu banii astfel obținuți cumpărăm lighene de plastic, termopane, antene de satelit și tone de faianță…
P.S. Când lucram “pentru guvern”, un omolog german îmi spunea cu amărăciune că el nu vine în Apuseni să facă dușuri fierbinți în cabine de faianță și să doarmă în așternuturi de poliester cu imprimeuri exotice… Iar bunica mea avea o expresie unică despre parveniții noului regim, incapabili să valorifice autenticul: “știu eu ce fel de domni îs ăștia… …ăștia-s domni de celofibră…”
Proiectul abrobat care viza amenajări în zona rezervației naturale “Grădina Zmeilor” nu era nici pe departe catastrofa desfășurată în teren. În sfârșit s-au urnit gardienii mediului local să constate inadvertența, care cică “nici n-ar fi atât de gravă”, după cum s-au exprimat ei din cale afară de experți. Din descrierile lui Lucian Petru Goja și fotografiile publicate, însă… Aș vrea să mă înșel, aș vrea să cred că ceea ce s-a făcut acolo va contribui la conservarea sitului. Însă chiar și așa, rămâne lipsa flagrantă de bun gust care a făcut încă odată ravagii în acel colț de lume. Oare cât mai trebuie să viețuim sub blestemul acestei endemice faraoniade perdante?
GRADINA ZMEILOR SALAJ – Amenajari de alei kitchoase in Gradina Zmeilor, arie naturala protejata
Un festivism păgubos moștenit din epoci de aur, carevasăzică, tot dă ghes mândrului sălăjean să bricoleze tichii de mărgăritar pe capete pleșuve. Nu m-ar deranja cu nimic dacă și-ar ține megalomania kitschoasă la el în bătătură, între ștergarul brodat cu PNA și păretarul cu răpirea din serai. (Nu detaliez aici cum bătătura e complet neîngrijită, deoarece coana mare stă fie la telenovele, fie la o bârfă de o jumătate de zi pe buza șanțului, iar conul se trezește cu gândul la pălinca din cămară).
Dar când bietele capete pleșuve aparțin fragililor “zmei” de gresie de la Gâlgău Almașului, mai că vine să dai cu conducerea comunei Bălan de pământ. Adică ce s-au gândit vajnicii bălăneni? Să nu cumva să alunece piciorușul obez al coanei mari pe pulberea de gresie de pe aleile naturale ale rezervației geologice, ia să turnăm noi niște “drepț”* faine; sau ca să atragă, bag sama, “domnii” mai nedeprinși cu sălbăticia.
Nu că nu ar exista consilieri competenți în domeniu, al căror sfat avizat ar fi putut opri o astfel de urâțenie cretină. Și nu departe, ci chiar la Zalău. Dar, hai să râdem încă puțin de respectul legii în țara lui papură vodă.
Și astfel, s-a mai dus la …mama zmeilor încă un sanctuar natural cu care Sălajul se mândrea.
* trepte, în dialect local
Nu cred că vă puteți lăuda că ați participat vreodată la Festivalul Rubus, din simplul motiv că nu există. Încă.
Dar nu știu alt loc în țara românească unde cresc mure mai mari și mai parfumate ca pe Meseș, de exemplu. Mure de miriște și mai ales mure de pădure, mari și lunguiețe, ca dudele.
Ah, și dacă tot am pomenit de duzi – cum ar fi oare un festival al pe nedrept neglijatelor dude, care pot colora minunat și natural mătasea pe care tot frunzele duzilor o produc… Sărbătoarea dovlecilor, a narciselor de la Hida… și cu siguranță există multe multe alte idei de valorificare durabilă a resurselor sălăjene, astfel încât oribilele șantiere și exploatări lăsate în paragină ce urâțesc și poluează peisajul silvan să devină un coșmar al trecutului.
Obișnuiau să-mi fie în preocupare, profesând în domeniu, și nici acuma, că nu-mi mai câștig existența din ocrotirea lor, nu mi-au ieșit din vizor. Domnul Hector glumește că acuma am grijă ca specimenele boeme cum e el să nu fie amenințate cu extincția. Și are dreptate. La urma urmei, diversitatea culturală nu-i cu nimic mai prejos.
(Acum vreo doi ani îmi trimisese un e-mail de pe malul Pacificului, având ca subiect: salvați evreul păros de plajă – specie cu un singur exemplar! Puteam ignora un asemenea apel?)
Voiam să spun că cel mai recent trip la “Injeri” (hmmm, asta sună cam suspect…) …deci cel mai recent sejur în Los Angeles a distinselor capete încoronate boem(ien)e a rămas memorabil nu numai prin înregistrarea a cinci single-uri originale pe care le voi lansa cu mare tam-tam pe iTunes, întru delectarea amatorilor de jazz pur-sânge. Ci și prin sălbăticiunile care mi s-au bulucit în vizor. Și deci nu mă refer deloc la jazz cats.
Cu mare încântare am urmărit un coiot trecând strada în Pasadena, chiar în prima zi. Asta în loc de bine ați venit, jivinelor. Câniocul sălbatic trecea strada cu nonșalanță, perfect regulamentar, fără să se sinchisească de trei umanoizi care se zgâiau la el dintr-o mașină. Adica noi și Carolyn, vocalista de jazz care la ora asta își plimbă esul prin Nisa, dându-se drept tiza ei prințesă de Monaco. Ea ne-a dezvăluit că destul de des coioții vin în oraș la vreme de crepuscul să vâneze pisicile cetățenilor nevinovați. Care, civilizați fiind, nu protestează defel. Mă bucur pentru coioți. Nu și pentru bietele mâțe. Dar nu poți invada habitatul sălbăticiunilor fără consecințe.
Încă un fascinant colibri pe care nu l-am putut fotografia (pe primul l-am văzut anul trecut în octombrie, când locuiam în casa pictorului armean Ruben Manukyan). Am constatat că de câte ori un colibri îmi apare în vizor, stau și mă uit la el ca hipnotizată, în loc să mă reped după camera foto. Deși aș avea timp berechet, până își umflă el trompa cu nectar, vizitând toate florile boschetului. Oh well, next time.
O veveriță americană mare cât un iepure, cum le stă lor în obicei să fie, se răstea la mine dintr-un cedru, la portiță. Scotea un sunet ciudat, sacadat, ca un papagal astmatic în plină criză. Înainte de a-l dibui chiar am crezut că era o pasăre. Când am ridicat privirea – ditamai veverițoiul, gata să-mi sară în cap, cu un limbaj corporal care nu lăsa nici un dubiu – mă certa. OK, OK, nu mă urâ, n-am nimic cu voi la voi acasă, și recunosc că n-aveți nici o vină dacă niște zevzeci vor să populeze un parc european cu voi. Gata, ok, m-am cărat, bine? M-am îndepărtat pentru câteva minute, și când am revenit, bineînțeles că rozătoarea pusă pe harță se cărase și ea.
Cum ne-am încheiat sejurul tot în Pasadena, la vreme de crepuscul, așteptând microbuzul să ne ducă la aeroport, o altă sălbăticiune ne-a urat drum bun. De data asta cine trecea strada, probabil pentru o șuetă cu vecinii? Un sconcs. Pe întunericul ăla nu am văzut decât dungile albe îndepărtându-se agale. Exact, slavă Cerului înstelat californian, nu am fost fericiți cu parfumul de rigoare. La urma urmei, nu-i greșisem cu nimic.
După care am zburat înapoi, ca să constat cu fericire că deja am șapte zorele în bătătură. Uite-o aici pe cea mai frumoasă. Draga de ea.
Găboaie din comentariile trecute îmi lasă mesaje offline cum că are vedenii cu mine pe terase în Zilah/Jello/Zalău. Păi normal că ai vedenii! La cât de des mă gândesc la tine și mă tot întreb de ce nu-mi răspunzi la mailuri. Să știi de acuma înainte, când ți se pare că mă întrupez pe terase în fața ochiului al treilea, că sunt chiar eu, în secundele alea. Încercând în disperare să-ți amintesc să-mi răspunzi.
Sper că îți place noul meu șablon de blog. Îmi amintește de stilul antebelic de la Pizza King. Fain stilul, jalnic numele speluncii, la fel ca muzica de fundal de acolo.
Dar tot e locul meu preferat în The Low….
Mi-i dor de voi, Găboaie și Ana. Aș republica articolul despre voi din defunctul curat/murdar, dar e pe calcul din România. Iar Clitemnestra sau Apo nu-ș ce fac.
Între timp n-am uitat de poza cu zoreaua. Acum sunt patru. Sper că nu îmi dispar și ele de pe card în mod misterios, ca prima poză. Până atunci, va trebui să mă credeți pe cuvânt.
P.S. Am o groază de chestii de rezolvat, dar eu blogăresc. Bun, acuma mă simt mai bine.
A
Azi am gătit humus de soia cu sos de tomate și busuic, și am copt pâine cu măsline. Se consumă cu spanac proaspăt. Pâinea e coaptă cu un ou și patru linguri de Inka de la băcănia poloneză. O livră de făină integrală de grâu și una de făină all purpose. O lingură de must de struguri albi în loc de zahăr, pentru trezirea drojdiei liofilizate. Încă o pâine perfectă pentru un meniu perfect, marca Gourmet Goat.
Probă de Windows Live Writer, I blog about this…
uca maria iov – internet- si conversatie la comentariul Elisei | ucamariaiov.travelblog.fr
