Colecționez cu încântare rotițe de ceasornic, arămii de obicei. Le țin într-o casetă de tablă gravată, ce odată se închidea cu cheiță, una dintre casetele belle-époque rămase de la bunica mea.
Poate fascinația pentru rotițele de ceasornic e un semn al relației mele distorsionate cu timpul. Nimeni niciodată nu mi-a ghicit vârsta, uimirea noilor cunoștințe la auzul numărului care îmi definește vârsta cronologică e deja exasperantă.
Cred că mă număr printre cei care, așa cum genial se exprima scriitorul și semioticianul sârb Milorad Pavi¢, “trăiesc timpul în adâncime” – linearitatea lui e doar o convenție. Poate acest fel de trăire e unul dintre darurile pe care majoritatea oamenilor îl pierd odată cu copilăria.
Îmi amintesc o suferință atroce de a nu putea da timpul înapoi, în momente în care am realizam că nu am exploatat la maximum o anumită perioadă-cheie, care să fi dus la un alt rezultat, cândva către sfârșitul copilăriei. Sigur că realizam absurditatea acelei suferințe, dar asta nu mă împiedica să îmi doresc cumplit de intens să retrăiesc un anumit timp irosit. Mai târziu am realizat că ani întregi valorează mai puțin decât unele momente, iar una dintre zicalele mele favorite a devenit, desigur, “nu aduce anul ce aduce ceasul”.
De câțiva ani, (să tot fie vreo zece), în așteptarea momentelor de grație las timpul să curgă din abundență, știind că în dimineața ce va urma voi vedea din nou, privindu-mă în oglindă, o prezență feminină fără de vârstă, ale cărei forțe latente caută fără oprire și în cele din urmă atrag acel echilibru armonios al împrejurărilor, pentru a scăpăra precum cremenea, declanșând vâlvătăile unei manifestări copleșitoare. Datorită acestei percepții profunde a timpului mă feresc pe cât pot de planuri, orare sau orice alte scheme temporale prestabilite. De ajuns am suportat debilitantul orar zilnic de opt ore, timp de patru ani, pentru ca în final să mă eliberez de percepția altora asupra felului în care trebuia chivernisit timpul meu. Ritmurile nictemerale aparțin naturii, la un moment dat spiritul însetat de învățăminte noi se poate manisfesta doar în libertatea nedeterminării temporale liniare. Acum dispun de acea libertate râvnită, de a-mi trăi timpul în adâncime.
Precum Nebunul, a 22-a arcană majoră a tarotului, mi-am luat bocceluța în băț și am pornit, alături de sufletul pereche, să cutreier Lumea (a 21-a arcană). “Ești puțin nebună”, îmi spusese odată amicul concitadin Robert, neștiind că exprima în trei cuvinte întreaga frică de alteritate a unui târgușor prăfuit, frica unui târgușor inert de a-și “pierde rotițele” care îl țin încă prizonier al unui timp steril și ucigător, precum era regatul părăsit în povestea tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.
Da, pot să spun că acum sunt în sfârșit Nebunul arcanei a 22-a, cutreierând Lumea pentru a găsi locul unde va putea redeveni cu ușurință Magicianul, cea dintâi arcană. La urma urmei, bocceluța e agățată la capătul unei baghete magice. Și nu mă întrebați ce conține bocceluța mea, e evident: rotițe de ceasornic.
