Feeds:
Articole
Comentarii

Natura și subcultura

GRADINA ZMEILOR SALAJ – Amenajari de alei kitchoase in Gradina Zmeilor, arie naturala protejata

Un festivism păgubos moștenit din epoci de aur, carevasăzică, tot dă ghes mândrului sălăjean să bricoleze tichii de mărgăritar pe capete pleșuve. Nu m-ar deranja cu nimic dacă și-ar ține megalomania kitschoasă la el în bătătură, între ștergarul brodat cu PNA și păretarul cu răpirea din serai. (Nu detaliez aici cum bătătura e complet neîngrijită, deoarece coana mare stă fie la telenovele, fie la o bârfă de o jumătate de zi pe buza șanțului, iar conul se trezește cu gândul la pălinca din cămară).

Dar când bietele capete pleșuve aparțin fragililor “zmei” de gresie de la Gâlgău Almașului, mai că vine să dai cu conducerea comunei Bălan de pământ. Adică ce s-au gândit vajnicii bălăneni? Să nu cumva să alunece piciorușul obez al coanei mari pe pulberea de gresie de pe aleile naturale ale rezervației geologice, ia să turnăm noi niște “drepț”* faine; sau ca să atragă, bag sama, “domnii” mai nedeprinși cu sălbăticia.

Nu că nu ar exista consilieri competenți în domeniu, al căror sfat avizat ar fi putut opri o astfel de urâțenie cretină. Și nu departe, ci chiar la Zalău. Dar, hai să râdem încă puțin de respectul legii în țara lui papură vodă.

Și astfel, s-a mai dus la …mama zmeilor încă un sanctuar natural cu care Sălajul se mândrea.

* trepte, în dialect local

Nu cred că vă puteți lăuda că ați participat vreodată la Festivalul Rubus, din simplul motiv că nu există. Încă.

Dar nu știu alt loc în țara românească unde cresc mure mai mari și mai parfumate ca pe Meseș, de exemplu. Mure de miriște și mai ales mure de pădure, mari și lunguiețe, ca dudele.

Ah, și dacă tot am pomenit de duzi – cum ar fi oare un festival al pe nedrept neglijatelor dude, care pot colora minunat și natural mătasea pe care tot frunzele duzilor o produc… Sărbătoarea dovlecilor, a narciselor de la Hida… și cu siguranță există multe multe alte idei de valorificare durabilă a resurselor sălăjene, astfel încât oribilele șantiere și exploatări lăsate în paragină ce urâțesc și poluează peisajul silvan să devină un coșmar al trecutului.

Acum câteva zile avusesem intenția să scriu despre ea, dar am constatat că îi uitasem numele de familie. Dar azi-dimineață, puțin înainte de a mă trezi, am visat-o, iar numele ei îmi răsunase complet în minte. E numele unei prietene din tabăra de la Eforie Sud, din 1984. Era cu un an sau doi mai mai în vârstă decât mine, cu un cap mai înaltă, păr negru, piele smeadă. Scria poeme și mă simpatiza pentru că eram singura cu care împărtășea această ocupație. Adusese cu ea o păpușică-bebeluș căreia ținuse să îi fiu eu nașă. Nu mai țin minte ce nume îi pusesem, dar la doisprezece ani eram încântată să fiu nașa unei păpuși.

Anca Mihaela era brașoveancă și locuia pe strada Lungă. E tot ce mai țin minte despre ea. Când am ajuns acasă, i-am scris, dar nu am primit niciodată un răspuns. Sper doar că e bine.

Home Essentials

Bloguind de pe second-handul meu Inspiron, din Los Feliz – cafeneaua Psychobabble. Nume predestinat pentru acest post.  Nu îmi plăcea deloc Vista până nu am primit cadoul de ziua mea de la Mr. Hector: o tabletă grafică de 12 inches și am început să scriu în românește și să mâzgălesc pe Windows Journal, iar Vista îmi salvează documentele cu cele mai dadaist-geniale denumiri ghicite de hand-recognition (Pontius figure, de exemplu…). Apoi am început să mâzgălesc pe tabletă o tentativă de scris de mână ca să văd ce crede procesorul Inspironului că scriu, și se pare că e un fel de scriere automată varianta cyber! Am constatat că scriu despre dans, Sufi, și alte lucruri interesante din lumea subconștientului…


L.A…

The clock wrecker

Colecționez cu încântare rotițe de ceasornic, arămii de obicei. Le țin într-o casetă de tablă gravată, ce odată se închidea cu cheiță, una dintre casetele belle-époque rămase de la bunica mea.
Poate fascinația pentru rotițele de ceasornic e un semn al relației mele distorsionate cu timpul. Nimeni niciodată nu mi-a ghicit vârsta, uimirea noilor cunoștințe la auzul numărului care îmi definește vârsta cronologică e deja exasperantă.
Cred că mă număr printre cei care, așa cum genial se exprima scriitorul și semioticianul sârb Milorad Pavi¢, “trăiesc timpul în adâncime” – linearitatea lui e doar o convenție. Poate acest fel de trăire e unul dintre darurile pe care majoritatea oamenilor îl pierd odată cu copilăria.
Îmi amintesc o suferință atroce de a nu putea da timpul înapoi, în momente în care am realizam că nu am exploatat la maximum o anumită perioadă-cheie, care să fi dus la un alt rezultat, cândva către sfârșitul copilăriei. Sigur că realizam absurditatea acelei suferințe, dar asta nu mă împiedica să îmi doresc cumplit de intens să retrăiesc un anumit timp irosit. Mai târziu am realizat că ani întregi valorează mai puțin decât unele momente, iar una dintre zicalele mele favorite a devenit, desigur, “nu aduce anul ce aduce ceasul”.

De câțiva ani, (să tot fie vreo zece), în așteptarea momentelor de grație las timpul să curgă din abundență, știind că în dimineața ce va urma voi vedea din nou, privindu-mă în oglindă, o prezență feminină fără de vârstă, ale cărei forțe latente caută fără oprire și în cele din urmă atrag acel echilibru armonios al împrejurărilor, pentru a scăpăra precum cremenea, declanșând vâlvătăile unei manifestări copleșitoare. Datorită acestei percepții profunde a timpului mă feresc pe cât pot de planuri, orare sau orice alte scheme temporale prestabilite. De ajuns am suportat debilitantul orar zilnic de opt ore, timp de patru ani, pentru ca în final să mă eliberez de percepția altora asupra felului în care trebuia chivernisit timpul meu. Ritmurile nictemerale aparțin naturii, la un moment dat spiritul însetat de învățăminte noi se poate manisfesta doar în libertatea nedeterminării temporale liniare. Acum dispun de acea libertate râvnită, de a-mi trăi timpul în adâncime.

Precum Nebunul, a 22-a arcană majoră a tarotului, mi-am luat bocceluța în băț și am pornit, alături de sufletul pereche, să cutreier Lumea (a 21-a arcană). “Ești puțin nebună”, îmi spusese odată amicul concitadin Robert, neștiind că exprima în trei cuvinte întreaga frică de alteritate a unui târgușor prăfuit, frica unui târgușor inert de a-și “pierde rotițele” care îl țin încă prizonier al unui timp steril și ucigător, precum era regatul părăsit în povestea tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.


Da, pot să spun că acum sunt în sfârșit Nebunul arcanei a 22-a, cutreierând Lumea pentru a găsi locul unde va putea redeveni cu ușurință Magicianul, cea dintâi arcană. La urma urmei, bocceluța e agățată la capătul unei baghete magice. Și nu mă întrebați ce conține bocceluța mea, e evident: rotițe de ceasornic.

This is Galya, my role model and my inspiration; I am infinitely grateful for having her in my life.

The Sketchbook

…”But the sketchbook is more than a place for lively studies, a place where the artist may rehearse his private fantasies; it is also a record of his own relationship to the world. A sketchbook is the artist’s private diary of his inner progression; whether it is the simple notebook which Sir Francis Drake carried about with him to make little sketches of birds and trees which he saw during his travels, or the mountain of gigantic sketchbooks which Turner filled in his progress through Europe and his own inner being. There is usually more sense of the artist’s development and real gasp, of what is going on in his private world, in his sketches than in his finished work. The beauty of sketching is that under the pressure of trying to set something down quickly, perhaps to catch an effect of light or the movement of a street scene, the subconscious of the artist sometimes takes control, and a drawing is produced which the artist himself cannot really appreciate until some really considerable time after. Working at finished drawings very rarely allows this natural chemistry to take over – the sense of audience grips too tightly, and the artist does not “let go” in the right way.”…

                                                              Fred Gettings – Techniques of Drawing

Late spring

Broadcasting heavy scents of elder and black locust from somewhere in late spring. 

Articole mai vechi »