You are currently browsing Sorana Tarmu's articles.
Ies într-o dimineață pe rouă în curtea pavată, inspectez ca de obicei buruienile care pe vremea asta ba cu ploaie ba cu soare proliferează vesele, și ce îmi văd ochii? O ZOREA crește pe gardul care ne desparte de taciturnul Troy și câinele lui care nu se împrietenește cu nimeni. O ZOREA VIOLETĂ PE CARE N-A PLANTAT-O NIMENI. Mă zgâiesc în curtea vecinului, ițindu-mi scăfârlia de după gărdulețul de lemn – nici urmă de zorele. Mă uit în curtea vecinilor din spate, Santos și Ana, care în weekenduri pun muzică cubaneză la maxim – nada. Deci pe molozul fertilizat de lângă gard a crescut o zorea fără să o fi plantat nimeni, fără să fi evadat de la vecini. Acum câteva zile făceam o listă cu plantele pe care vreau să le cultiv în jurul casei și printre primele figurau zorelele. Am plecat să revizuiesc lista…
Poză cu floricica – mâine.
Răspund că așa cum frumos și simplu zice Annie Fratellinni – je vis. Zeii jazzului mă iubesc, Ken saxofonistul îmi cântă la trei clădiri distantă, am încă un motiv să mă rog de vreme însorită. Ken nu știe nici un standard, ce face el e improvizație pură. Posibil să nu știe citi partituri defel. Dar, man, ce sunet!
Nu pot să trec la subiectul titlului, căci trebuie pentru ca să-ti spui încă ceva, bibicule cetitoriu. Acuma, că dragul de Bill Rodwell pleacă din Jersey City, ne-a făcut cunoștiință cu George Coleman junior, tobarul cu chopsuri mortale, vecinul lui, drept cadou de despărțire. Foarte prietenos și jovial, juniorul, care, by the way, e cât un munte. Mă întreabă “Și tu esti muzician?” “Aăăă, eu cânt la pandeiro,” “Ești braziliancă?” “Nu, româncă”. Începe să râdă “Am trăit să o văd și pe asta, o româncă pandeiristă.”Păi probabil sunt singura” râd și eu. Dar în sinea mea mă îmbufnez. Adică ce, Scott Feiner e american și nu se miră nimeni că e pandeirist. Nimeni nu se așteaptă să cânte la banjo. Ce-ar fi să mă apuc să cânt și eu la drâmbă sau caval; sau în loc de pandeiro și cuica, dobă și buhai; ei asta-i. M-a atins la coarda “guiltului” lipsei de autenticitate, un hybris de care m-am ferit mereu. Dar sunt încă la început de drum cu percuția braziliană… O coincidență stranie e că peste drum de noi se țin cursuri de capoeira, așa că trăim în sunet de berimbau, pandeiro și agogo. Standardele braziliene ale domnului Hector au deci backgroundul ideal…
Prejudecăți de Manhattan, mai ales. Poate că ați văzut Jersey Girl. Film nu total plictisitor. E un clișeu faptul că cine are mijloace financiare mai modeste, locuiește sau se mută în Jersey. În ziua de azi unii manhattanezi încă mai strâmbă din nas când aud că locuiești în Jersey. Probabil și personajele din Sex and the City ar leșina grațios la o asemenea perspectivă. Însă pentru ele, metroul, de exemplu, nu există. Iar metroul te aduce din Jersey în Manhattan mai repede decât pe cei din Brooklyn. Mai repede decât orice taxi. Sau cum îi place domnului Hector să sublinieze: suntem mai aproape de New York decât newyorkezii.
În plus, tocmai pentru că e mai puțin scump să trăiești aici, în Jersey e plin de artiști. După cum spuneam mai demult, numai pe strada noastră și cea vecină, în Downtown, locuiesc cinci muzicieni. De jazz. Plus pictori, graficieni, sculptori, fotografi, dansatori. Nu e chiar Park Slope, dar nici nu e ghetou. Poliția patrulează cu regularitate. La nici doi pași am magazine de delicatese japoneze, indiene, hispanice, poloneze, grecești, italiene. Cafenele șic, cu concerte și expoziții. La câteva străzi spre nord, parcul Hamilton e în plină renovare, iar la sud, parcul Van Vorst e încântător. Celebrele clădiri brownstone din zona Van Vorst rivalizează în bunăstare cu oricare clădire manhataneză.
Încă nu am fotografiat zidul de fortăreață al districtului istoric Harsimus Cove; seamănă teribil cu bastioanele clujene, doar că fiind construit lângă un fost port, e ceva mai solid…
Suntem foarte fericiți în disprețuitul Jersey…
Bloguind de pe second-handul meu Inspiron, din Los Feliz – cafeneaua Psychobabble. Nume predestinat pentru acest post. Nu îmi plăcea deloc Vista până nu am primit cadoul de ziua mea de la Mr. Hector: o tabletă grafică de 12 inches și am început să scriu în românește și să mâzgălesc pe Windows Journal, iar Vista îmi salvează documentele cu cele mai dadaist-geniale denumiri ghicite de hand-recognition (Pontius figure, de exemplu…). Apoi am început să mâzgălesc pe tabletă o tentativă de scris de mână ca să văd ce crede procesorul Inspironului că scriu, și se pare că e un fel de scriere automată varianta cyber! Am constatat că scriu despre dans, Sufi, și alte lucruri interesante din lumea subconștientului…
L.A…
…in the historic district of Harsimus Cove, la o aruncătură de băț de Manhattan. Curios cum e îi e mai ușor să obțină dubla cetățenie cuiva a cărui vis e să devină apatrid, undeva în mijlocul sălbăticiei. Patria mea e natura sălbatică pe care o port mereu în mine. Sau cum zice Uca: nu-i e dor de casă celui ce își poartă casa în suflet. Să fim ca niște melci cu cochilia în inimi, dar, rătăcitorilor. Țigani locuind în propriul ghioc…
Un concert care imbina jazzul, modurile etnice si muzica clasica in compozitii si aranjamente semnate Eldad Tarmu, vibrafonist de jazz. Artistii oaspeti: cvartetul de coarde “Tabac” , Johnny Bota – contrabass, Lucian Nagy – saxofon, Victor Miclaus – chitara bass, Tavi Scurtu – tobe, Cristina Pădurariu – flaut si voce, Maria Chioran, Claudiu Mirea si Sorana Tarmu – backing vocals. Dirijor – Pedro Negrescu.
Un film ca o zi însorită pe coasta de est. E vorba de Mr. North. Pe lângă distribuția fastă, o poveste care încălzește inimi.
(Vorbe mult mai puțin măgulitoare pot spune despre un film văzut recent în avion, o făcătură britanoidă recentă cu un Ralph Fiennes în cel mai nepotrivit rol posibil. Totuși l-am urmărit până la capăt, ca să îl pot recenza cât mai usturător mai târziu).
Colecționez cu încântare rotițe de ceasornic, arămii de obicei. Le țin într-o casetă de tablă gravată, ce odată se închidea cu cheiță, una dintre casetele belle-époque rămase de la bunica mea.
Poate fascinația pentru rotițele de ceasornic e un semn al relației mele distorsionate cu timpul. Nimeni niciodată nu mi-a ghicit vârsta, uimirea noilor cunoștințe la auzul numărului care îmi definește vârsta cronologică e deja exasperantă.
Cred că mă număr printre cei care, așa cum genial se exprima scriitorul și semioticianul sârb Milorad Pavi¢, “trăiesc timpul în adâncime” – linearitatea lui e doar o convenție. Poate acest fel de trăire e unul dintre darurile pe care majoritatea oamenilor îl pierd odată cu copilăria.
Îmi amintesc o suferință atroce de a nu putea da timpul înapoi, în momente în care am realizam că nu am exploatat la maximum o anumită perioadă-cheie, care să fi dus la un alt rezultat, cândva către sfârșitul copilăriei. Sigur că realizam absurditatea acelei suferințe, dar asta nu mă împiedica să îmi doresc cumplit de intens să retrăiesc un anumit timp irosit. Mai târziu am realizat că ani întregi valorează mai puțin decât unele momente, iar una dintre zicalele mele favorite a devenit, desigur, “nu aduce anul ce aduce ceasul”.
De câțiva ani, (să tot fie vreo zece), în așteptarea momentelor de grație las timpul să curgă din abundență, știind că în dimineața ce va urma voi vedea din nou, privindu-mă în oglindă, o prezență feminină fără de vârstă, ale cărei forțe latente caută fără oprire și în cele din urmă atrag acel echilibru armonios al împrejurărilor, pentru a scăpăra precum cremenea, declanșând vâlvătăile unei manifestări copleșitoare. Datorită acestei percepții profunde a timpului mă feresc pe cât pot de planuri, orare sau orice alte scheme temporale prestabilite. De ajuns am suportat debilitantul orar zilnic de opt ore, timp de patru ani, pentru ca în final să mă eliberez de percepția altora asupra felului în care trebuia chivernisit timpul meu. Ritmurile nictemerale aparțin naturii, la un moment dat spiritul însetat de învățăminte noi se poate manisfesta doar în libertatea nedeterminării temporale liniare. Acum dispun de acea libertate râvnită, de a-mi trăi timpul în adâncime.
Precum Nebunul, a 22-a arcană majoră a tarotului, mi-am luat bocceluța în băț și am pornit, alături de sufletul pereche, să cutreier Lumea (a 21-a arcană). “Ești puțin nebună”, îmi spusese odată amicul concitadin Robert, neștiind că exprima în trei cuvinte întreaga frică de alteritate a unui târgușor prăfuit, frica unui târgușor inert de a-și “pierde rotițele” care îl țin încă prizonier al unui timp steril și ucigător, precum era regatul părăsit în povestea tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte.
Da, pot să spun că acum sunt în sfârșit Nebunul arcanei a 22-a, cutreierând Lumea pentru a găsi locul unde va putea redeveni cu ușurință Magicianul, cea dintâi arcană. La urma urmei, bocceluța e agățată la capătul unei baghete magice. Și nu mă întrebați ce conține bocceluța mea, e evident: rotițe de ceasornic.
…mai am de așternut aci. Primul – am remarcat că radioul meu last.fm, care vă urlă-n cap de cum se încarcă pagina, conține totuși doar piese pe care le-am ascultat cu bună știință și nesilită de nimeni, căci se aflau în discoteca mea personală, sau le-am adăugat cu mânuța mea în playlist din discoteca last.fm. Deci sunt absolut vinovată de toți ramștainii, pigeiharvii și frații chimici care vă vor agresa melcul, pe lângă bijuteriile jazz și world. Și nu mă dezic de ei nici o secundă, ba vi-i recomand oricând cu înfocare.
Și repet: nu că ne sunt amici, dar Almost Real, albumul lui Cengiz și Joe, e o capodoperă, album de colecție, sfânt graal muzical și right on the money. Ba chiar mai mult. Doi maeștri ai instrumentelor lor și ai jazzului.
