Cea mai simplă și mai bună prăjitură cu ciocolată.

Uitați de spuma de albuș care nu are voie să cadă de pe tel. Mituri.

Într-un bol mare amestecați 3 1/3 căni de făină, 1 1/3 căni cacao, 3 căni de zahăr ( eu am folosit zahăr nerafinat, jaggery în engleză, panela în spaniolă, care are o aromă de trestie), 1 lingură de praf de copt, 1 linguriță de sare, 12 uncii de unt (uleiuri vegetale solidificate fără hidrogenare), 3 căni de lapte bătut, 1 linguriță de esență de vanilie, 5 ouă. Turnați amestecul în forme tapetate cu pergament sau unse și date cu făină, și îl coaceți în cuptorul preîncălzit la 350 F, timp de 50 de minute sau până scobitoarea iese uscată.

Nu știu dacă aș putea să reproduc preparatul fără măsurile americane, dar nu am apucat să pozez rezultatul pentru că a fost consumat cu repeziciune…

În loc de urări, bucurați-vă de acest cântec și de vestea lui:

Când înflorește levănțica, e timpul să umpli pupitrul cu săpun de casă.

Am descoperit aici o întreagă tradiție a “soap-makingului”, ca de altfel tot felul de meșteșuguri vechi care cunosc o resurgență fără precedent. Corporatiști mergând la serviciu cu fuse antice și fuioare de angora ascunse în servietă, torcând cu mâinile ascunse sub mese în timpul ședințelor plictisitoare!

Contabile cu războaie de țesut instalate în living, nu ca decor, ci cu suveicile gata de lucru!

Conversații la cocteiluri despre fire “de designer” toarse manual , lumânări parfumate cu fitilul de bumbac împletit, făcute în cuptorul cu microunde; jardiniera cu ierburi aromatice  proaspete nelipsită de pe pervazul ferestrei de la bucătărie.

O suprasaturare cu produse de serie împinge tot mai mult americanul urban spre deliciile farmingului.

Sătui de ardeii ceruiți de la supermarket, vecinii mei, manageri de club, își cresc ardeii chilli în sufragerie, la fereastra dinspre sud. Culorile lor calde înveselesc atmosfera casei, iar salsa preparată cu ei de iscusita Maribel e o simfonie de arome.

În căutarea soluției urbane civilizatoare, a confortului maxim, trecem cu vederea războiul de țesut, fusul sculptat, copaia de lemn, prundișul rîului, mărul pădureț, calul sălbatic, sau le vindem pe nimic și cu banii astfel obținuți cumpărăm lighene de plastic, termopane, antene de satelit și tone de faianță…

P.S. Când lucram “pentru guvern”, un omolog german îmi spunea cu amărăciune că el nu vine în Apuseni să facă dușuri fierbinți în cabine de faianță și să doarmă în așternuturi de poliester cu imprimeuri exotice… Iar bunica mea avea o expresie unică despre parveniții noului regim, incapabili să valorifice autenticul: “știu eu ce fel de domni îs ăștia… …ăștia-s domni de celofibră…”

GRADINA ZMEILOR SALAJ – Amenajari de alei kitchoase in Gradina Zmeilor, arie naturala protejata

Un festivism păgubos moștenit din epoci de aur, carevasăzică, tot dă ghes mândrului sălăjean să bricoleze tichii de mărgăritar pe capete pleșuve. Nu m-ar deranja cu nimic dacă și-ar ține megalomania kitschoasă la el în bătătură, între ștergarul brodat cu PNA și păretarul cu răpirea din serai. (Nu detaliez aici cum bătătura e complet neîngrijită, deoarece coana mare stă fie la telenovele, fie la o bârfă de o jumătate de zi pe buza șanțului, iar conul se trezește cu gândul la pălinca din cămară).

Dar când bietele capete pleșuve aparțin fragililor “zmei” de gresie de la Gâlgău Almașului, mai că vine să dai cu conducerea comunei Bălan de pământ. Adică ce s-au gândit vajnicii bălăneni? Să nu cumva să alunece piciorușul obez al coanei mari pe pulberea de gresie de pe aleile naturale ale rezervației geologice, ia să turnăm noi niște “drepț”* faine; sau ca să atragă, bag sama, “domnii” mai nedeprinși cu sălbăticia.

Nu că nu ar exista consilieri competenți în domeniu, al căror sfat avizat ar fi putut opri o astfel de urâțenie cretină. Și nu departe, ci chiar la Zalău. Dar, hai să râdem încă puțin de respectul legii în țara lui papură vodă.

Și astfel, s-a mai dus la …mama zmeilor încă un sanctuar natural cu care Sălajul se mândrea.

* trepte, în dialect local

Găboaie din comentariile trecute îmi lasă mesaje offline cum că are vedenii cu mine pe terase în Zilah/Jello/Zalău. Păi normal că ai vedenii!  La cât de des mă gândesc la tine și mă tot întreb de ce nu-mi răspunzi la mailuri. Să știi de acuma înainte, când ți se pare că mă întrupez pe terase în fața ochiului al treilea, că sunt chiar eu, în secundele alea. Încercând în disperare să-ți amintesc să-mi răspunzi.

Sper că îți place noul meu șablon de blog. Îmi amintește de stilul antebelic de la Pizza King. Fain stilul, jalnic numele speluncii, la fel ca muzica de fundal de acolo.

Dar tot e locul meu preferat în The Low….

Mi-i dor de voi, Găboaie și Ana. Aș  republica articolul despre voi din defunctul curat/murdar, dar e pe calcul din România. Iar Clitemnestra sau Apo nu-ș ce fac.

Între timp n-am uitat de poza cu zoreaua. Acum sunt patru. Sper că nu îmi dispar și ele de pe card în mod misterios, ca prima poză. Până atunci, va trebui să mă credeți pe cuvânt.

P.S. Am o groază de chestii de rezolvat, dar eu blogăresc. Bun, acuma mă simt mai bine.

A

Răspund că așa cum frumos și simplu zice Annie Fratellinni – je vis. Zeii jazzului mă iubesc, Ken saxofonistul îmi cântă la trei clădiri distantă, am încă un motiv să mă rog de vreme însorită. Ken nu știe nici un standard, ce face el e improvizație pură. Posibil să nu știe citi partituri defel. Dar, man, ce sunet!
Nu pot să trec la subiectul titlului, căci trebuie pentru ca să-ti spui încă ceva, bibicule cetitoriu. Acuma, că dragul de Bill Rodwell pleacă din Jersey City, ne-a făcut cunoștiință cu George Coleman junior, tobarul cu chopsuri mortale, vecinul lui, drept cadou de despărțire. Foarte prietenos și jovial, juniorul, care, by the way, e cât un munte. Mă întreabă “Și tu esti muzician?” “Aăăă, eu cânt la pandeiro,” “Ești braziliancă?” “Nu, româncă”. Începe să râdă “Am trăit să o văd și pe asta, o româncă pandeiristă.”Păi probabil sunt singura” râd și eu. Dar în sinea mea mă îmbufnez. Adică ce, Scott Feiner e american și nu se miră nimeni că e pandeirist. Nimeni nu se așteaptă să cânte la banjo. Ce-ar fi să mă apuc să cânt și eu la drâmbă sau caval; sau în loc de pandeiro și cuica, dobă și buhai; ei asta-i. M-a atins la coarda “guiltului” lipsei de autenticitate, un hybris de care m-am ferit mereu. Dar sunt încă la început de drum cu percuția braziliană… O coincidență stranie e că peste drum de noi se țin cursuri de capoeira, așa că trăim în sunet de berimbau, pandeiro și agogo. Standardele braziliene ale domnului Hector au deci backgroundul ideal…

Cosaşii electrici retezau azi cicoarea înaltă de un metru care invadase pergolele. Atât.

…oraşul se umplu de o căldură invazivă, onctuoasă. Umiditatea rece s-a transformat rapid în căldură ecuatorială. Salamandra din mine se regalează sub revărsarea toropitoare…

Despre o lentoare funciară…

Să tot fie vreo 10 ani de când am încetat să mă grăbesc între destinaţii. Gata cu "be there, gain, accomplish, and quicker!" Gata cu paşii de un metru (la înălţimea de 1,62 nu i-aş recomanda nimănui ) şi marşurile istovitoare demne de o cauză mai dreaptă… Paşii mei sunt mici acum, ritmaţi fără cadenţă, reflexivi, gata oricând pentru o schimbare de direcţie, o oprire intempestivă sau un salt ghiduş.

Zilele trecute am văzut o bătrânică furând rămurele de caprifoi. Îşi strecura mâna printre zăbrele de fier,  zâmbind. Ieri am smuls şi eu o rămurică înflorită de acolo, şi am fugit, în urletele portarului. Tufa nu părea cu nimic păgubită. Acasă, am pus minuscula ramură într-una din vazele mele miniaturale, şi am aşezat-o pe masă.  Seara, mireasma caprifoiului se înstăpânise în cameră. "Parcă ar fi salcâm, dar mai sofisticat…" mă gândeam eu, în timp ce adormeam urmărind "Opt femei şi jumătate"…

Spleen de dimineaţă ploioasă. Apatie suedeză. Dor de espresso cu frişcă şi zahăr brun. Sau măcar frappé…. Gânduri spre o plajă cu alge, scoici intacte şi valuri limpezi… O ghitară (rece), un şevalet, un pareo înflorat, şnururi mătăsoase, mărgele de sidef, franjuri…