You are currently browsing the category archive for the 'Yadda-yadda' category.
Acum o săptămână mă lăudasem lui Valentino, unchiu-mio de adopție italiană, alora mio caro zio, că încă poți face baie în piscină, dacă nu te deranjează apa de 19 grade celsius, cum nici pe mine, acu 20 de ani, că acuma să n-aud de frig, îs babet, ce mai. Ceea ce nu m-a împiedicat să alerg desculță pe plaja Pacificului, în plin decembrie, în cadrul joggingului practicat cu regularitate, fie ploaie, fie soare, fie rupere de nori. Of course după vreo 15 minute îmi ardeau tălpile, no problemo, îmi venea să mă arunc în valuri, ca în cântecul ăluia, irelevant numele anyway.
Azi dârdâim ca eroii, în mirobolantul apartament, că s-a stricat încălzirea iară, cu zece șube pe noi, privind ploaia californiană cu nasurile lipite de geam. Și în loc să nu părăsim culcușul, de dimineață a trebuit să ajungem într-o jumate de oră dincolo de Beverly Hills, să adăugăm pagini la pașaportul de nomad a domnului Hector, după care ne-am amintit că s-au terminat proviziile și am dat iama cârpiți de somn în Trader Joe’s, unde am coștolit o cafea guatemaleză care a alungat-o până și pe mămica somnului din noi. Unde-i amicul Baback, partenerul lui Angie, să-l strângem de gât. Nu că nu mai putem dormi, ci pentru că nu merge încălzirea. Plus că nu putem primi colete de la FedEx pentru că nu știm codul de acces în clădire (ce ne pasă nouă, doar avem cheia…). La așa chiriași, așa landlorzi.
Dar voiam să revin în trecutul foarte apropiat, cu povestea lui Vaco. Vaco e mecanic armean. La el mergem când ni se strică Mazda. Dar e și muzician. A scos un țede, In Love Again, cu o copertă de numai cantautorii est europeni underground mai au. Și cu asta am trântit un superlativ. E prieten cu pictorii armeni din Little Armenia, și pot să zic că are gusturi fine, personajul ăsta. Curte de reparații înconjurată de portocali, unde mai vezi așa ceva? (În Mexic, probabil…) Biroul lui geme de tablouri de cea mai bună calitate, o minibibliotecă de artă, instrumente muzicale asiatice, mai ales percuție, pentru că Vaco e și el un ex-tobar. Când am mers după mașină n-a vrut să ne taxeze. Am revenit cu vin și brânzeturi, i le-am depus pe măsuța de cafea și am fugit înainte să apuce să protesteze.
Duminica ce tocmai a trecut am fost la o petrecere aniversară, găzduită ca în fiecare an de draga de Ayse, arhitecta turcoaică, pentru Cengiz, pianistul de jazz, al cărui nou album de curând lansat e atât de agreabil încât cred că ar place până și afonilor.
Petreceau vreo șapte turci, patru afro, un iranian, un evreu și o româncă. Exact ca acum un an. Era a doua aniversare a lui Cengiz la care participam, doar că de data asta în carne și oase, nu ca acum un an, când îi salutam de pe ecranul calculatorului, deja toată lumea era tipsuită, iar Baback, persanul, se conversa cu mine pe franțuzește, până Mr. Hector l-a măturat din fața calculatorului, gelos că nu pricepea rien.
Mâncare mediteraneeană, vinuri de pe toate meridianele și paralelele, muzică de Cengiz și Joe, o prelungire a lansării de disc de la Utopia de acum câteva luni.
Bun, și acuma că am încheiat cu pretextul de a vă recomanda albumul de mai sus, să trec la subiect. Tot în perioada la care petreceam aniversări și revelioane pe Skype, din lipsă de viză, mă sună Adinacita de Crăciun: “hai pe la mine, vine și meseșanca și bem un vin, fumăm o pipă și mai schimbăm o vorbă două.” Felul în care se exprimase fusese de fapt ceva mai conspirativ, chestie la care am rezonat în mod deosebit, plus că așa de rar o prindeam pe ființa asta acasă, iar părinții ei sunt niște dulci (nu mai locuiește cu părinții demult oricum, ok? ești cool). Deci mă înființez tocmai acasă la ființă, pe coama dealului, și îmi zice că mi-a pregătit o pipă de …jaleș combinat cu …înghețată (evident că se exprimase altfel, dar nu vreau ca blogul ăsta să apară pe listă când toată pruncimea încă neinițiată “dă search” pentru termenii respectivi). Și of course la prima inhalare nu trag în piept, îi ruinez fetei un sfert de bursă – treaba ei, ea mă vrusese de cobai – după care gata, urmez indicațiile cu sfințenie. Rezultatul? Tipic: râs interminabil, față de cauciuc, amintiri din copilărie, senzația că sunt parte integrantă din zidul de care mă rezemam și omuleți multicolori dansând pe fond negru. Cel mai tare m-a frapat acuratețea cu care m-am regăsit în vechea casă părintească demolată, în târgușorul prăfuit, pe când aveam vreo șapte ani, parcă îl auzeam pe bunicu-mio citindu-mi povești și simțeam mirosul blatului de tăieței copt de bunică-mea pe plită, de unde și obsesia mea actuală pentru pâini de tip pita…
OK, sigur că nu mai știu câte ceasuri erau când m-am trezit, mă simțeam ciudat dar nu într-un mod plăcut, pentru ca după câteva alte ceasuri să cad într-o depresie bizară. Acuma nu știu dacă din cauza experienței sau era doar încă una dintre fazele mele down (iară eram singură acasă, meseșanca venise dar nu fusese foarte comunicativă, preocupată fiind cu “excursia” ei, jidovul meu rătăcitor era la mii de kilometri depărtare etc.). Îi mulțumesc Adinacitei pentru experiment, dar cert e că eu a doua oară jaleș și înghețată nu mai fumez… (cel puțin nu în combinația asta, ihihihi…)
LATER EDIT: Adevărul nud e că senzația că nu sunt stăpână pe creierul meu nu îmi place deloc-deloc. Chiar dacă ceva doare, de exemplu, apoi să mă doară, frate, să aflu ce, unde, de ce și cum, și abia apoi o trăznesc cu analgezicul, natural dacă se poate – banalul mușețel e miraculos, dacă n-ați aflat deja, mai ales proaspăt sau concentrat; de unde și expresia “îți trăznesc un mușețel…”,…de aia nu pot nici măcar să mă îmbăt, din momentul în care am început să amețesc – am terminat-o, eu gura pe alcool nu mai pun. Oricum, de obicei îmi vine să vomez înainte de a mă tipsui, și cu cât alcoolul e mai prost sau mai amestecat cu alte drăcovenii, cu atât senzația de vomă apare mai devreme. Așa că pentru mine, cocteilurile alcoolice, de exemplu, sunt ceva inimaginabil de grețos, mai ales cele cu adaos de zahăr. Încă nu am găsit vreo poțiune care să mă păcălească… Hector, ficați de mimoză…
…sunt eu. Și nu pentru că aș face parte din vreo trupă rock, precum bruneta de Angie, managerița complexului de apartamente de pe strada unde rezidăm până la sfârșitul anului, care-i bassistă, (apusele vremuri ale fulgurantei mele cariere de bassistă in a rock band durând câteva ceasuri bune). Ci de când mi-am aflat oareșce timp să instalez un keyboard layout românesc și voilȧ! Am diacritice pe macul roșu! Deci gata cu blocajul mental pe această temă. Căci se împlinesc aproape șase luni de când biata de mine blogărește mai mult în gând, mai precis de când, așa cum se exprimă la un moment dat Monique despre ea, viața mea e o valiză.
Of course muuuulte și interesante lucruri promise sau nepromise am de povestit amicilor mei sau altor nefericiți care eșuează pe aci, s-au adunat jdemii de poze (cu sau fără mine) și de oameni interesanți întâlniți, ciocniri culturale lăsate cu lacrimi sau războaie diplomatice. Și cum acest blog a fost creat pentru a nu trimite același email cu noutăți de n ori la n-1 amici, dar oricum nici unul dintre nemernici nu catadiscsește să lase măcar un comment gen “frac-tu was here, și se îndoiește că revine”, va începe să conțină mai multe poze gen “I’m alive and kicking, nu mai trimiteți forwarduri sau IM-uri cu idioțenii că vă tau”. (cu excepția Ucăi, care are mai nou blog, yuhuuuu, și al cărei discernământ în materie de forwarduri e demn de dat exemplu).
Ahhhh, yes, good old Hect0r is backkkk. With some new fabulous blogs in the blogroll 
.
Zice Adina sa nu mai postez imagini cu “marea”, ci imagini cu mine. Asa ca ma supun si iata, o imagine recenta. Mr. and Mrs. Hector intr-o statie de autobuz din Venice, pe cale de a ne recupera masina de pe la prieteni.
This is Galya, my role model and my inspiration; I am infinitely grateful for having her in my life.
…”But the sketchbook is more than a place for lively studies, a place where the artist may rehearse his private fantasies; it is also a record of his own relationship to the world. A sketchbook is the artist’s private diary of his inner progression; whether it is the simple notebook which Sir Francis Drake carried about with him to make little sketches of birds and trees which he saw during his travels, or the mountain of gigantic sketchbooks which Turner filled in his progress through Europe and his own inner being. There is usually more sense of the artist’s development and real gasp, of what is going on in his private world, in his sketches than in his finished work. The beauty of sketching is that under the pressure of trying to set something down quickly, perhaps to catch an effect of light or the movement of a street scene, the subconscious of the artist sometimes takes control, and a drawing is produced which the artist himself cannot really appreciate until some really considerable time after. Working at finished drawings very rarely allows this natural chemistry to take over – the sense of audience grips too tightly, and the artist does not “let go” in the right way.”…
Fred Gettings – Techniques of Drawing
Inapoi la bulevardul porumbelului care nu e decat o alee, la casuta de turta dulce de la Trader Joe’s a Galyei (apropo, nici nu am iesit bine din avion ca ne-am si repezit intr-un Trader Joe’s ca sa ne aprovizionam cu bunatatile dietetice carora le-am dus dorul trei luni). In primul slideshow din stanga sunt picturile Galyei.
…sing on my behalf my beloved Gentle Giant. No more 9 to 5, no more useless papers, life spans before me with thousand question marks and destinations on the planet. Check back whenever the holly reader appoints you. See you soon.
…and I gladly invite you to Eliza’s best…
Am citit pe Live QnA Nature, unde mai răspund când şi când în calitate de expert (ahem… :-B ) , cum că estul Statelor Unite ar suferi de un excedent de păpădii. I must go check it.
